Spectacolul prezentului

Cum ne putem antrena mintea sa iasa din propriile catacombe spre realitatea vie a vietii noastre.

Photo by Klara Kulikova on Unsplash

Spectacolul pe care il ratam

Cate dimineti ne bem cafeaua fara sa-i simtim gustul? Suntem acolo, la masa, cu cana in mana, dar de fapt suntem cu mintea in sedinta de la pranz sau intr-o discutie de acum trei zile pe care inca o rescriem in cap.

Cred ca asta li se intampla multor oameni, poate celor mai multi. Prezentul isi vede de treaba lui: lumina se muta pe perete, cineva din casa rade la ceva, afara miroase a frunze ude. Noi lipsim. Suntem cu trupul, dar mintea a coborat deja pe niste scari foarte cunoscute, in galerii sapate cu rabdare de-a lungul anilor. Le spun aici catacombele mintii, pentru ca asa se simt: subterane, racoroase, familiare, si cu iesirea greu de gasit.

Textul de mai jos e despre drumul inapoi. Despre cum ne putem obisnui mintea sa urce din cand in cand la suprafata, la viata care chiar e a noastra acum, la varsta pe care chiar o avem.

Catacombele

Nimeni nu-si sapa catacombele intentionat. Ele apar din lucruri cat se poate de omenesti: vrem sa intelegem de ce s-a intamplat ce s-a intamplat, vrem sa fim pregatiti pentru ce ar putea veni...in ele e istoria noastra. Ruminatia e, intr-un fel, o incercare de a repara trecutul. Anxietatea anticipatorie incearca sa tina viitorul sub control. Amandoua pornesc dintr-o forma de grija fata de noi insine. Doar ca ne tin departe de singurul loc in care se intampla asta cu adevarat.

Ce le face atat de greu de parasit e ca le cunoastem. Un intuneric familiar pare mai sigur decat o lumina in care nu stii ce te asteapta. In cabinet aud adesea spus cu o oboseala foarte sincera: „Stiu ca nu-mi face bine sa ma tot gandesc la asta, dar nu ma pot opri.” Si ii cred. Gandul acela e ca o poteca batatorita prin padure: picioarele o iau singure pe acolo.

Mai e o galerie, mai greu de observat. E viata traita „dupa”: dupa ce se linistesc lucrurile, dupa ce cresc copiii, dupa ce termin proiectul asta. Sau viata traita „inainte”: pe vremea cand eram mai tineri, cand aveam energie, inainte sa se schimbe totul. Plecam din prezent atat de discret incat nici nu ne dam seama ca am plecat.

Ce e afara

Corpul n-are cum sa traiasca in trecut sau in viitor. Respira acum, ii e frig sau cald acum, aude masina de pe strada acum. De aceea aproape orice drum de intoarcere trece mai intai prin corp, prin simturi. E cea mai veche usa pe care o avem si, de obicei, e descuiata.

Apoi e natura, care are o rabdare pe care noi am cam pierdut-o. Un mar nu se grabeste sa infloreasca in februarie si nu pare sa-si planga frunzele in noiembrie. Mie mi se pare una dintre cele mai bune lectii despre etape: fiecare are ce are si merita lasat sa fie. Sa te uiti cu adevarat la specacolul unui cer de octombrie, la un trandafir care abia se deschide, la iarba miscata de vant nu e un moft. E un fel de a-ti muta atentia inapoi in lume.

Si mai sunt oamenii. Partenerul care iti povesteste ceva in timp ce tu dai din cap si esti cu mintea in alta parte. Copilul care vine sa-ti arate o piatra din parc, cu aerul ca a descoperit o comoara. Prietena care te intreaba ceva si aude din raspunsul tau ca n-ai fost atenta. Absenta noastra se simte cel mai tare in relatii. Tot acolo, prezenta noastra face cel mai mult bine.

Varsta pe care o ai

Despre absenta din propria etapa de viata se vorbeste putin. Erik Erikson vedea dezvoltarea ca pe un sir de etape psihosociale, fiecare cu tensiunea si sarcina ei. Nu e nevoie sa cunoastem modelul in detaliu ca sa recunoastem ideea: fiecare varsta cere ceva de la noi si ne da ceva in schimb.

Cine e tanar si traieste deja cu grijile unui om de cincizeci de ani pierde tocmai joaca si explorarea. Parintele unui copil mic, prins intre nostalgia vietii de dinainte si nerabdarea pentru momentul in care copilul „se va descurca singur”, risca sa rateze exact anii la care se va uita mai tarziu cu cel mai mult dor. La mijlocul vietii, lupta cu trecerea timpului poate acoperi profunzimea pe care abia acum am castigat-o. Iar mai tarziu, cine traieste numai din amintiri pierde linistea si limpezimea care pot veni odata cu anii.

Nu vorbesc aici de resemnare. Vorbesc de cateva intrebari pe care ni le putem pune din cand in cand. Ce-mi cere perioada asta din viata? Ce pot vedea acum si nu vedeam acum zece ani? Ce traiesc acum si n-o sa se mai repete?

Cum se antreneaza mintea

Din catacombe nu iesi dintr-odata, printr-o hotarare. Iesi asa cum se formeaza orice obicei: incet, cu reveniri, cu zile in care pare ca ai uitat drumul de intoarcere.

Inceputul e sa observi ca ai coborat. Fara reprosuri. Doar sa-ti spui, cu putina curiozitate, „iar sunt in discutia de ieri” sau „iar scriu scenariul pentru maine”. Pare putin, dar numirea face o mica distanta intre tine si gand, iar in distanta aceea poti alege altceva.

Ce urmeaza e simplu, aproape banal: cateva respiratii in care chiar urmaresti aerul, talpile simtite pe podea, cinci lucruri pe care le vezi in camera. Nimic spectaculos. Functioneaza tocmai pentru ca trimite atentia acolo unde corpul e deja.

Pacientilor le dau des o tema mica pentru drumul de dupa sedinta. Cand ies din cabinet si pornesc spre casa, spre serviciu sau spre magazin, ii rog sa mearga simtindu-si corpul cum se misca prin spatiu. Sa observe tot ce simt, fara sa judece, atat ce e placut, cat si ce e incomod: pantoful care strange putin pe o parte, cureaua, ritmul respiratiei, efortul pe care il face corpul la fiecare pas.

Apoi sa ridice privirea si sa se uite in jur. La oameni, cu respect si curiozitate. La felul in care cade lumina si se aseaza umbrele pe cladiri si pe trotuar. La ce simte corpul cand iese din umbra si il prinde o raza de soare, la caldura care se intinde incet pe umar sau pe fata.

Si sa asculte. Zumzetul viu al orasului, conversatii care se aprind alaturi si se sting in departare, un ras de undeva, masinile care vin si trec, sirena unei ambulante care creste, umple strada si apoi se pierde. Nimic din toate astea nu trebuie interpretat sau reparat. E doar lumea, asa cum e ea in minutul acela, si tu in mijlocul ei. Exercitiul nu tine de cabinet: il poti face pe orice drum, oricand mergi pe jos.

Apoi oamenii. Un moment pe zi in care stai cu cineva de-adevaratelea: asculti pana la capat, nu pregatesti raspunsul in timp ce celalalt vorbeste. In hipnoterapia ericksoniana lucram mult cu ce exista deja in viata omului, cu resursele pe care le are la indemana. Aici, resursele sunt chiar oamenii, locurile si obiceiurile de zi cu zi.

Si seara, o intrebare: ce am vazut azi, de fapt? Nu ce am facut, nu ce am bifat. Ce am vazut, ce am auzit, ce am simtit. La inceput raspunsurile vor fi scurte, poate stangace. Cu timpul se imbogatesc, si asta arata ca mintea incepe sa invete drumul.

Sunt si catacombe prea adanci ca sa le luminezi singur: o anxietate care nu cedeaza, o tristete care nu trece, o pierdere care doare prea mult timp. Acolo, drumul se face mai usor alaturi de un psihoterapeut.

Inapoi in "sala de spectacol"

Catacombele n-o sa dispara complet si nici nu e cazul...dupa cum spuneam, acolo e isoria noastra de viata. Uneori coboram acolo ca sa intelegem ceva, ca sa plangem pe cineva, ca sa ne adunam resursele invatate candva. Greu devine doar cand uitam pe unde se iese.

Intre timp, sus, spectacolul merge mai departe, cu sau fara noi. Lumina se schimba de la o ora la alta, copiii cresc, parintii imbatranesc, vine iarna. Sa-ti antrenezi mintea sa urce la suprafata inseamna, pana la urma, sa-ti iei locul in sala de spectacol si sa te uiti la viata pe care o ai acum, la varsta asta, cu oamenii astia.

Alta reprezentatie nu se mai da...