Dependenta de iubire: cand nu cautam omul, ci doza

Photo by Johnny Cohen on Unsplash

Exista o categorie de oameni care se indragostesc adesea, intens, vertiginos – si care, in mod misterios, raman mereu singuri. Nu pentru ca nu ar fi intalnit pe nimeni. Dimpotriva. Au intalnit pe multi. Dar de fiecare data, exact in clipa in care iubirea ar putea deveni reala – cand celalalt incepe sa-i priveasca cu blandete, sa le ofere prezenta stabila, intimitate linistita – ceva in ei se retrage. Pleaca. Saboteaza. Se plictiseste. Cauta altceva.

Sam Vaknin, controversat dar perspicace teoretician al patologiilor relationale, numeste acest tipar dependenta de iubire si ne avertizeaza ca termenul insusi este inselator. „Nu este, de fapt, o dependenta de iubire", scrie el, „ci de dopamina."

Persoanele dependente de iubire, spune Vaknin, „vor doar etapa initiala, doar indragostirea, doar limerenta, doar valul de dopamina. Vor atractia, vanatoarea, dar nu vor pachetul intreg. Cand primesc pachetul intreg – cand cineva chiar ii iubeste si le ofera intimitate – saboteaza, submineaza relatia, devin evitanti.

Dependentii de iubire sunt dependenti de experienta intensa a indragostirii. Nu cauta intimitate linistita; o percep pe aceasta ca pe o mica moarte. Sunt plictisiti de o relatie adevarata, profunda, reala. Sunt mult mai degraba vanatori. Vaneaza persoana ideala, dar nu vor ca nimeni sa fie acea persoana."

Aici sta paradoxul care ii face atat de greu de inteles, inclusiv pentru ei insisi. Pentru ca in plan constient, ei cred sincer ca isi doresc iubirea. Sufera de singuratate. Plang dupa despartiri. Isi jura ca de data viitoare va fi diferit. Si nu mint. Doar ca structura lor interioara este construita nu pentru a avea, ci pentru a cauta. Sistemul lor nervos a invatat, candva demult, ca siguranta plictiseste si ca adevarata viata sta in acea senzatie electrica de inceput, in acel „oare ma va iubi?", in acea incordare a intalnirii incerte.

Vanatoarea pe ecran

In ultimii ani, aceasta dinamica a gasit un teren ideal: retelele sociale, aplicatiile de dating, mesageria instantanee. Pentru cineva dependent de dopamina indragostirii, scrolling-ul devine o cale regala spre fix-ul emotional. Si, mai ales, exista o varianta specifica a acestei vanatori care merita privita cu atentie clinica: relatiile online cu parteneri din alt oras sau, mai des, din alta tara.

La prima vedere, pare doar o intamplare – „l-am cunoscut pe internet, locuieste departe, ce sa-i fac". In realitate, alegerea unui partener structural indisponibil – aflat la mii de kilometri, cu alta viata, cu alt fus orar, uneori cu alta limba materna – nu este niciodata complet intamplatoare. Este exact ce cauta inconstientul dependent de iubire: o relatie care poate ramane pentru totdeauna in faza limerenta. O relatie care nu va fi nevoita niciodata sa devina reala.

Pentru ca ce inseamna, pana la urma, o relatie la distanta, mediata exclusiv de mesaje si apeluri video? Inseamna o iubire fara rufe murdare, fara tacerile incomode de la masa, fara mirosul corpului celuilalt dimineata, fara neintelegeri legate de bani, fara rude, fara negocieri privind weekendul. Inseamna o iubire curatata de tot ce face iubirea grea – si, totodata, vie. Inseamna doar partea frumoasa: asteptarea mesajului, fluturele din stomac la notificare, conversatiile lungi de noapte, fanteziile despre „ce-ar fi daca", planurile niciodata concretizate de a se vedea „candva".

Mai mult, distanta ofera un alibi perfect. Atata timp cat el este in Madrid, in Toronto, in Dubai, dependenta nu trebuie sa se confrunte niciodata cu adevarul. Nu trebuie sa afle daca ar putea trai impreuna. Nu trebuie sa descopere ca celalalt sforaie, sau ca in viata de zi cu zi este mediocru, sau – cel mai inspaimantator dintre toate – ca o iubeste cu adevarat si se asteapta la ceva in schimb.

Multi dintre acesti parteneri „de la distanta" sunt, de altfel, la randul lor indisponibili in alte feluri: casatoriti, in relatii, sau cu propriile patologii ale evitarii. Intalnirea nu este accidentala. Doua sisteme nervoase care au nevoie sa ramana in orbita dorintei fara riscul aterizarii se gasesc cu o precizie remarcabila.

Sexul confundat cu iubirea

Vaknin observa inca un element esential al acestui tipar, care apare adesea si in varianta digitala: confuzia dintre sex si iubire. „Primul pas al dependentului de iubire", scrie el, „este sexul. Va face sex la prima intalnire, dupa o ora, dupa un pahar, pentru ca confunda sexul cu iubirea si crede ferm ca sexul duce la iubire, nu invers."

In spatiul online, aceasta dinamica ia forma sextingu-lui, a fotografiilor trimise rapid, a conversatiilor erotice care se aprind in cateva ore de la primul mesaj. Intensitatea schimbului devine, pentru psihicul dependent, un substitut al apropierii reale. „Daca ma doreste atat de mult, inseamna ca ma iubeste. Daca vorbim despre asta atat de intim, inseamna ca suntem deja impreuna." Dar ceea ce se construieste acolo nu este intimitate – este un nor de dopamina, oxitocina si fantezie, pe care realitatea, daca ar fi vreodata chemata sa apara, l-ar destrama in cateva zile.

De ce facem asta?

In spatele acestui tipar nu sta, aproape niciodata, o simpla „lipsa de noroc in iubire". Sta, cel mai adesea, o rana veche. O figura parentala absenta sau imprevizibila, care a invatat copilul ca iubirea este ceva ce trebuie castigat, vanat, meritat – nu primit. Sta o stima de sine fragila, care nu poate suporta intimitatea pentru ca intimitatea presupune sa fii vazut cu adevarat, inclusiv in zonele pe care chiar tu le respingi la tine. Sta o frica profunda de abandon, care alege paradoxal abandonul preventiv – plec eu primul, sabotez eu, aleg pe cineva care oricum nu poate fi al meu – pentru ca este mai suportabil decat a fi parasit pe nepregatite.

Dependenta de iubire nu este, deci, o exuberanta romantica. Este o strategie de supravietuire. O modalitate de a simti viata fara riscul de a fi atins de ea.

Ce este de facut

Vestea buna este ca acest tipar, oricat de adanc inradacinat, nu este o sentinta. Recunoasterea lui este primul pas, si de obicei cel mai dureros: a admite ca „marile mele iubiri" nu au fost, poate, iubiri, ci doze. A privi onest la pattern-ul propriilor alegeri – cine apare in viata ta, cand, cu ce nivel de disponibilitate. A te intreba de ce, de fiecare data cand cineva real se apropie, ceva in tine se inchide.

Urmatorii pasi tin, aproape intotdeauna, de un proces terapeutic. De intelegerea originii ranii. De reconstructia stimei de sine. De experimentarea, treptata, a intimitatii linistite – aceea care la inceput se simte ca o moarte mica, dar care, in timp, incepe sa semene cu acasa.

Pentru ca adevarul pe care dependenta de iubire il ocoleste toata viata este simplu: iubirea reala nu seamana cu indragostirea. Este mai linistita, mai putin spectaculoasa, mai putin cinematografica. Dar este, in sfarsit, ceva ce poti trai.

Si, spre deosebire de doza care trebuie reinnoita mereu, aceasta iubire nu se termina dupa trei luni.

Daca te regasesti in cele de mai sus, daca recunosti in propria poveste vanatoarea fara sfarsit, partenerii indisponibili, conversatiile aprinse cu cineva care nu va veni niciodata cu adevarat – nu este un verdict, este o invitatie. La a privi mai adanc. Si, eventual, la a cere ajutor.