Curtarea, arta uitata a inceputurilor

Photo by Priscilla Du Preez 🇨🇦 on Unsplash

Graba de la inceput

Multe dintre relatiile de astazi par sa inceapa de la coada: mai intai vine apropierea, uneori chiar din prima seara, apoi mesajele de dimineata pana noaptea tarziu, planurile facute in graba si poate un prim weekend impreuna, iar abia dupa toate acestea, daca mai apuca sa vina, se iveste si intrebarea despre cine este, de fapt, omul de langa noi. E o poveste care arde repede si frumos, asemenea unui foc facut din hartie, care lumineaza totul pentru o clipa si se stinge inainte de a fi apucat sa incalzeasca pe cineva.

Dupa cateva luni sau dupa cativa ani, aud adesea in cabinet aceeasi intrebare: „Cum de n-am vazut de la inceput ca ne dorim lucruri diferite?” Am ajuns sa cred ca, de cele mai multe ori, oamenii au vazut, doar ca nu au avut ragazul sa se uite cu adevarat, pentru ca le-a lipsit tocmai timpul acela in care celalalt se arata incet, cu obiceiurile si ranile lui, cu prietenii pe care si i-a ales si cu partile care nu il flateaza pe care nu le arata de la inceput.

Problema nu este, de fapt, graba in sine, ci nepotrivirea dintre ceea ce ne dorim si felul in care pornim la drum. Multi oameni isi doresc, in adancul lor, o relatie de lunga durata, cu stabilitate, cu un camin si poate cu copii, dar o incep exact asa cum ar incepe o relatie pe care vor doar sa o experimenteze: repede si fara intrebari, lasand totul in voia sortii. Scopul merge intr-o directie, iar strategia in cealalta. Seamana cu a-ti juca sansa la o masa de joc si a te ruga, in acelasi timp, sa castigi tocmai lucrul la care tii cel mai mult. Uneori norocul tine, dar de cele mai multe ori nu, iar dezamagirea care urmeaza o punem pe seama celuilalt sau a destinului si mult mai rar pe seama felului in care am ales sa incepem.

Daca ne dorim cu adevarat o relatie care sa dureze, merita sa alegem si un mod de a incepe o relatie care sa se potriveasca acestei dorinte, unul care sa lase loc timpului, cunoasterii si alegerii facute cu ochii deschisi. Pentru asta nu trebuie sa inventam nimic nou. Oamenii au avut candva un nume pentru acest timp al cunoasterii si l-au numit curtare.

Ce s-a pierdut odata cu curtarea

Cuvantul „curtare” are astazi ceva prafuit, de parca ar fi fost scos dintr-un roman vechi, cu scrisori parfumate si plimbari supravegheate. Sub aceste forme, care ne pot parea teatrale, se ascundea insa ceva foarte intelept: un timp al asteptarii, in care doi oameni se puteau privi fara sa se posede inca, iar fiecare gest devenea o intrebare si fiecare raspuns mai adauga o trasatura portretului despre celalalt. In acest ragaz, dorinta avea ocazia sa se transforme incet in cunoastere.

Asteptarea aceasta cere insa ceva ce pare sa ne fie tot mai greu de oferit: capacitatea de a suporta frustrarea, incertitudinea si necunoscutul. Sa nu stii inca ce simte celalalt, sa nu stii unde te duce o intalnire, sa ramai cateva saptamani intr-o poveste care nu are inca un nume, toate acestea faceau candva parte, in mod firesc, din orice inceput, iar pentru multi dintre noi au devenit aproape de nesuportat. Cercetarile din psihologie dau o anumita greutate acestei impresii. Un studiu recent al lui Jeroen van Baar si al colegilor sai, aflat inca in curs de publicare, a reunit datele a aproximativ 34.000 de tineri din Canada si Statele Unite, adunate intre 1992 si 2022, si a aratat ca intoleranta la incertitudine a crescut vizibil in aceasta perioada, mai ales dupa 2011. Atunci cand nu mai putem duce nesiguranta, se scurteaza si ragazul de care o relatie are nevoie ca sa se formeze, iar graba de a sti, de a avea si de a fixa lucrurile ia locul curiozitatii rabdatoare.

Astazi ordinea pare sa se fi inversat, iar corpul spune „da” cu mult inainte ca mintea si sufletul sa fi apucat sa intrebe „cine esti tu, de fapt?”. Atasamentul se formeaza repede si, odata format, incepe sa coloreze tot ce vedem, asa incat semnalele de alarma ajung sa para detalii minore, nepotrivirile capata aerul unor provocari romantice, iar indoielile sunt puse cu usurinta pe seama propriei noastre frici de intimitate.

Mai pierdem, in graba aceasta, ceva mai subtil si mai greu de numit: posibilitatea de a afla daca ne place cu adevarat omul sau doar felul in care ne simtim in preajma lui. Intensitatea inceputului seamana atat de bine cu potrivirea incat le confundam usor, desi ea vorbeste adesea mai mult despre golurile noastre si despre ceea ce ne lipseste decat despre persoana care ne sta in fata.

Fereastra

Imi place sa ma gandesc la inceputul unei relatii ca la o plimbare de seara pe o strada cu case luminate, in care treci pe langa ferestre si prinzi, pentru cateva clipe, ceva din viata celor dinauntru: cine sta la masa, daca in casa e liniste sau galagie, daca lumina e calda sau rece. Nu intri si nu bati la usa, doar privesti.

Asa ar putea arata, cred, primele luni alaturi de un om nou, ca o privire rabdatoare prin fereastra vietii lui. Afli cum isi petrece zilele si ce face cu timpul care ii ramane liber, ce fel de prieteni are si cum vorbeste despre ei, cum se raporteaza la familia din care vine, la munca, la bani si la propriul corp. Vezi cum reactioneaza atunci cand e obosit sau dezamagit si asculti cum povesteste despre fostele relatii, daca o face cu ura, din postura de victima sau cu o intelegere matura a partii de vina care i-a revenit.

Cu timpul, privirea poate cobori si mai adanc. Vrei sa vezi cum gestionati prima voastra cearta, pentru ca felul in care cineva intra intr-un conflict si iese din el, cu tine si cu ceilalti, spune despre el mai mult decat orice seara frumoasa petrecuta impreuna. Vrei sa afli cum are grija de sine si de casa lui, ce relatie are cu banii, cum isi gandeste cheltuielile si ce investitii sau planuri pentru viitor are. Te intereseaza cum vede viata de familie in general si ce fel de legatura pastreaza cu parintii si cu fratii lui, cat de aproape sau cat de departe ii tine. Si ajungi, mai ales, sa stii daca isi doreste copii si cand ar vrea sa vina ei in viata lui, o intrebare pe care graba inceputurilor o lasa adesea pentru mai tarziu, uneori pentru mult prea tarziu.

Toate acestea nu se pot afla intr-o seara si nici dintr-o luna de mesaje lungi, pentru ca ele se arata doar in timp, intr-o curtare de mai lunga durata, in contexte diferite, in zile bune si in zile mai putin bune. Iar fereastra are, firesc, doua laturi, fiindca si celalalt are nevoie sa priveasca in viata noastra si sa vada daca ceea ce gaseste acolo se potriveste cu ceea ce isi doreste. O relatie buna se naste mai rar din simplul fapt ca doi oameni se plac fizic si mai des din intalnirea a doua vieti care se pot aseza una langa alta fara ca vreuna sa fie nevoita sa dispara.

Despre experimentare

Nu as vrea sa se inteleaga de aici ca relatiile traite repede, cu intensitate si fara prea multe intrebari ar fi o greseala. Exista anotimpuri ale vietii in care avem nevoie tocmai de ele, pentru ca asa descoperim ce ne atrage si ce ne raneste, cum ne purtam cand cineva se apropie si cum atunci cand pleaca, iar uneori ajungem sa stim ce ne dorim abia dupa ce am trecut prin ceea ce nu ne dorim.

Fiecare relatie, oricat de scurta, lasa in urma ceva ce merita pastrat, fie o limita pe care nu stiam ca o avem, fie un tipar pe care il recunoastem in sfarsit, fie o intelegere mai clara a ceea ce ne dorim cu adevarat. Privite cu blandete si cu luciditate, aceste experiente nu au de ce sa ne rusineze, fiindca din ele se tese, incet, maturitatea afectiva, iar cei care au explorat cu atentie ajung adesea sa aleaga mai bine.

Vine insa un moment, diferit de la un om la altul, in care simti ca explorarea si-a implinit rostul si ca nu mai cauti experienta in sine, ci o legatura care sa dureze si sa creasca. Despre acest moment vorbeste articolul de fata. Odata ce ai hotarat ca a venit vremea sa alegi, ritmul se schimba aproape de la sine, graba inceteaza sa te mai ajute, iar timpul in care va cunoasteti devine darul cel mai pretios pe care ti-l poti face tie si celuilalt.

Intrebarea intoarsa spre noi

Cei mai multi dintre noi pornim in cautarea unui partener cu o lista despre celalalt, in care am trecut cum am vrea sa fie, ce am dori sa aiba si ce n-am vrea sa faca, si ne oprim rareori sa intoarcem lista aceasta spre noi insine. Cred totusi ca intrebarea intoarsa este cea care poate schimba cu adevarat ceva in destinul nostru relational: daca as intalni maine omul pe care mi-l doresc, ar gasi el in mine pe cineva pe masura lui?

Intrebarea aceasta poate fi dusa si mai departe, intr-un exercitiu care ne cere sa ne privim din afara, cu onestitate si fara asprime: cum ar trebui sa fiu eu, ce ar trebui sa contina viata mea si cum as putea sa o traiesc, astfel incat sa ma potrivesc cu un partener pe masura? Ea muta atentia de la celalalt, pe care nu-l putem controla, spre propria viata, pe care o putem modela. In loc sa asteptam sa apara omul potrivit care sa ne schimbe viata, incepem sa construim noi o viata in care un asemenea om ar avea unde sa intre si de ce sa ramana. Raspunsul tine de cine suntem, dar si de ceea ce facem cu zilele noastre, de felul in care muncim, ne odihnim, ne ingrijim si ne purtam cu cei din jur, iar paginile care urmeaza incearca sa exploreze tocmai aceste lucruri.

Intrebarea aceasta nu are legatura cu perfectiunea si nici nu ne cheama la autocritica, ea ne invita mai degraba spre intregire. Un om care se cunoaste, care isi stie ranile, care a invatat sa-si linisteasca singur anxietatea si sa-si ingrijeasca singur tristetea, intra intr-o relatie din plinatate, fara sa astepte ca celalalt sa-l salveze sau sa-i umple golurile, pentru ca isi doreste mai curand pe cineva cu care sa imparta ceea ce are deja.

Dezvoltarea personala, inteleasa in profunzimea ei, are mai putin de-a face cu o varianta lustruita a propriei persoane si mai mult cu efortul de a deveni mai autentic. Inseamna sa-ti cunosti tiparele de atasament, sa intelegi de ce te atrag anumiti oameni in timp ce altii te lasa indiferent si sa observi unde anume repeti povestile familiei din care vii. Inseamna, poate mai presus de toate, sa poti sta singur fara sa te simti abandonat, pentru ca abia de acolo alegerea unui partener devine o alegere libera si nu o fuga de singuratate.

O viata cu sens

Sunt de multa vreme partizana unei idei simple: inainte de a ne indragosti de cineva, ar fi bine sa fim indragostiti de viata pe care o traim. O astfel de viata nu trebuie sa fie perfecta si nici sa arate impresionant din afara. E de ajuns sa fie o viata in care ne simtim acasa, pe care am ales-o si de care avem grija zi dupa zi. Cine traieste asa isi poate permite sa astepte si sa observe, pentru ca nu fuge de nimic. Isi poate permite si sa spuna „nu” unei relatii care nu i se potriveste, fiindca stie ca, plecand, se "intoarce" intr-o viata care ii place, si nu intr-un gol.

O viata de care te poti indragosti are substanta, iar aceasta substanta nu vine dintr-un singur loc. Munca isi are, desigur, partea ei, mai ales atunci cand devine mai mult decat o sursa de venit si vine din vocatie, din locul in care talentul si cunoasterea se intalneste cu sensul. Ea ramane insa doar o parte a vietii, alaturi de viata personala, de pasiunile si preocuparile carora te daruiesti, de oamenii dragi si de timpul pe care il dedici odihnei, frumosului si propriei cresteri. Abia impreuna, toate acestea dau unei vieti greutate si culoare si o fac sa-ti apartina cu adevarat.

Cine are ceva al sau, ceva ce construieste zi de zi cu rabdare si cu bucurie, nu-si va face din partener singurul proiect al vietii, nu-l va sufoca cu asteptari si nici nu se va pierde in relatia cu el. Va veni in relatie cu o lume proprie, cu povesti si preocupari, cu o directie a lui, iar aceasta vitalitate, oricat de ciudat ar parea, este unul dintre cele mai atragatoare lucruri pe care le putem oferi cuiva, cu mult mai atragatoare decat nevoia noastra de el.

Dezvoltarea profesionala tine, in acest sens, mai putin de diplome si de pozitii si mai mult de curajul de a-ti lua in serios darurile, de a le dedica timp, de a accepta anii de ucenicie si de a te bucura de propria crestere. Iar atunci cand viata ta are deja substanta, nu mai cauti un partener care sa-i dea sens, ci pe cineva care sa-l poata respecta si, poate, imbogati.

Viata personala, la randul ei, nu se reduce la marile proiecte. Ea se hraneste si din lucrurile marunte doar in aparenta, din care se tese de fapt traiul de fiecare zi: legatura cu familia de origine, mesele de duminica, zilele de nastere si sarbatorile in care familia se aduna, intalnirile cu prietenii, o nunta, un botez sau o seara petrecuta printre oameni pe care abia ii cunosti. Tot aici intra si casa de care ai grija, cumparaturile facute cu atentie, ordinea pe care o pui in lucrurile tale si ritualurile mici care te fac sa simti ca locul in care traiesti iti seamana.

Omul echilibrat nu le neglijeaza pe niciunele dintre acestea si nici nu le traieste ca pe niste obligatii care il tin departe de lucrurile importante, pentru ca stie ca din ele e facuta viata, asa cum este ea. Iar cine priveste prin fereastra unei asemenea vieti vede mai mult decat o cariera reusita sau o pasiune frumoasa: vede un om care stie sa locuiasca in propria existenta, sa o ingrijeasca si sa se bucure de ea, si care ar putea face acelasi lucru si intr-o viata impartita in doi.

Legaturile care ne sustin

Nicio relatie de cuplu nu poate purta singura toata greutatea nevoilor noastre afective. Atunci cand partenerul devine singurul confident, singurul prieten, singura sursa de validare si singurul refugiu, relatia ajunge sa fie incarcata peste ceea ce poate duce, iar frica de a o pierde creste atat de mult incat ne face sa acceptam lucruri pe care, in alte imprejurari, nu le-am accepta.

Psihoterapeuta Esther Perel a descris foarte bine aceasta capcana a cuplului modern. In conferinta TED „Secretul dorintei intr-o relatie de lunga durata”, ea spunea ca venim la o singura persoana si ii cerem, de fapt, sa ne ofere ceea ce odinioara ne oferea un sat intreg. Ii cerem partenerului sa ne fie deopotriva cel mai bun prieten, confidentul de incredere si iubitul pasional, sa ne dea apartenenta si mister, siguranta si noutate, liniste si aventura, toate in acelasi timp. Nicio fiinta omeneasca nu poate duce o asemenea povara, iar atunci cand o asteptam de la ea, chiar si o iubire frumoasa incepe sa se clatine. Tot Perel observa ca un cuplu se descurca mai bine atunci cand are in jurul lui un intreg „sat” de oameni.

De aceea, a fi indragostit de propria viata inseamna si a cultiva legaturile care te sustin: prieteniile vechi si pe cele noi, relatia cu familia asa cum este ea, comunitatile din care faci parte si oamenii cu care imparti o pasiune sau o cautare. Ele alcatuiesc plasa de siguranta care iti ingaduie sa alegi linistit, fara disperare, si tot ele iti sunt oglinzi in care te vezi mai limpede, caci un prieten bun iti spune adesea despre un nou partener tocmai ceea ce tu inca nu esti pregatit sa vezi.

Felul in care ne traim prieteniile si relatiile de familie este, in plus, un adevarat laborator al intimitatii. Acolo invatam sa cerem ce ne trebuie, sa spunem „nu” fara vinovatie, sa trecem printr-un conflict fara sa rupem legatura, sa iertam si sa reparam ce am stricat, iar cine a exersat toate acestea in relatiile de zi cu zi va aduce in cuplu o maturitate pe care nicio indragostire, oricat de intensa, nu o poate inlocui.

Doua vieti care se intalnesc

In scrisorile sale catre un tanar poet, Rilke vorbea despre iubire ca despre doua singuratati care se ocrotesc, se ating si se saluta una pe alta. Mi se pare una dintre cele mai frumoase imagini ale cuplului, in care nu mai vedem doua jumatati care se cauta cu disperare sa devina un intreg, ci doi oameni intregi care aleg sa-si apropie lumile.

A incetini inceputul unei relatii nu inseamna a juca un joc al distantei sau a te apara de iubire, ci a-i darui acesteia timpul de care are nevoie ca sa devina reala. Inseamna sa privesti si sa asculti, sa-l lasi pe celalalt sa se arate si sa te arati si tu, putin cate putin, avand rabdarea sa afli daca, dincolo de atractie, exista respect, curiozitate si un drum pe care sa-l puteti strabate impreuna.

Se poate intampla ca omul abia intalnit sa nu aiba aceasta rabdare. Unii oameni vor sa traiasca totul imediat, sa ajunga cat mai repede la apropiere si la intensitate, iar ritmul mai lent al cunoasterii ii nelinisteste sau ii plictiseste. Asta nu face din ei oameni rai, ci doar arata ca, cel putin in acest moment al vietii lor, nu se potrivesc cu timpul de care o relatie de durata are nevoie ca sa creasca. Daca pleaca sau daca descoperi ca nu sunt inca pregatiti, nu ai pierdut nimic din ceea ce cautai cu adevarat. Ai castigat, dimpotriva, claritate si ti-ai pastrat timpul si inima pentru cineva care isi doreste acelasi drum.

Iar pana atunci, sau poate tocmai pentru ca acel „atunci” sa vina, merita sa ne construim o viata de care sa fim noi insine indragostiti, o viata cu sens, cu oameni dragi si cu bucurii marunte. Partenerul pe masura noastra nu vine sa ne salveze viata. Vine, daca vine, sa o intalneasca.