Angajamentul sau arta subtilă de a te pierde pe tine

Pentru mulți dintre noi, angajamentul nu mai vine cu liniște, ci cu o strângere ușoară de piept. Ca o întrebare care nu se spune cu voce tare, dar care stă acolo, constant: cât din mine trebuie să dispară ca să putem rămâne impreuna?

Nu pentru că iubirea ar cere dispariție, ci pentru că am transformat-o într-un loc aglomerat. Un spațiu în care cerem adăpost, sens, confirmare, pasiune, siguranță și libertate, toate în același timp. Un loc prea mic pentru atâtea așteptări.

Am ajuns să cerem partenerului ceea ce altădată venea din mai multe direcții. Să fie martorul devenirii noastre, dar și sprijinul când ne pierdem. Să ne liniștească fricile, să ne aprindă dorința, să ne confirme valoarea și să ne țină de mână când lumea pare nesigură. O singură ființă chemată să țină locul unei comunități întregi.

Sub această greutate, iubirea începe să se deformeze. Nu mai e loc de greșeală. Nu mai e loc de lipsă. Orice distanță devine pericol, orice tăcere – abandon. Când relația ajunge să susțină identitatea însăși, ea nu mai poate fi un spațiu de întâlnire, ci devine un teritoriu de supraviețuire.

În acest peisaj, apare inevitabil frica de a te pierde. Nu brusc, nu dramatic, ci lent, aproape elegant. Câte puțin. Prin renunțări mici, prin adaptări care par rezonabile, prin tăceri care nu dor suficient cât să fie contestate. Te pierzi frumos. Funcțional. Aparent matur.

Promisiunile moderne spun multe despre asta. Promitem să fim totul unul pentru celălalt. Siguranță și aventură. Stabilitate și mister. Prezență necondiționată și libertate deplină. Sună poetic, dar se trăiește ca o tensiune constantă. Viața reală nu are spațiul necesar pentru a susține simultan toate aceste idealuri.

Nu relațiile eșuează. Idealurile o fac. Iar noi rămânem cu impresia că nu am iubit suficient.

Poate că angajamentul nu ar trebui să fie o promisiune de completare, ci una de însoțire. Nu o fuziune, ci o apropiere care lasă loc. Nu o absorbție, ci o prezență care nu cere sacrificiul sinelui ca dovadă de iubire.

Poate că întrebarea nu este cât pot să dau, ci ce pot păstra fără să mă pierd. Ce aparține relației și ce rămâne responsabilitatea mea. Unde mă sprijin pe celălalt și unde am nevoie de prieteni, de sens, de ceva care nu poate fi cerut unei singure persoane.

Iubirea nu este un obiect care se potrivește sau nu. Nu vine cu instrucțiuni clare și nici cu opțiunea de retur. Se construiește încet, prin ajustări fine, prin conversații incomode, prin acceptarea faptului că nimeni nu poate fi totul.

Angajamentul nu înseamnă să te micșorezi ca să încapă celălalt. Înseamnă să rămâi întreg,..chiar și atunci când alegi să rămâi.

Poate că nu avem nevoie de promisiuni grandioase. Poate că e suficient să promitem să nu dispărem.

Restul se lucrează.

Cu timp.

Cu grijă.

Inclusiv in terapie.